Mi s-au furat sau mi s-au dăruit acei ani? N-aș putea spune. A fost viața mea, pur și simplu…
Și totuși, când mă gândesc la fiecare clipă care a trecut în parte și caut s-o revăd, s-o reconstitui, adică să-i regăsesc anumita ei lumina și anumita ei tristețe sau bucurie, impresia care renaște este, înainte de toate, aceea a efemerității vieții care se scurge și apoi, aceea a lipsei totale de importanță cu care se integrează aceste clipe în ceea ce numim cu un singur cuvânt, existența unui om. S-ar zice că amintirile, în memorie, se decolorează exact ca și fotografiile pe care le păstrăm în sertare.
Îmi amintesc de o anumită seară impresionantă și de o întâmplare măruntă, aproape banală, ce m-a făcut să mă gândesc îndelung la ceea ce se numește însemnătatea unei clipe. Însemnătatea unei clipe? Dați-mi voie să râd. Clipele vieții noastre au însemnătatea cenușii care se cerne.
